De fapt, primele 6 săptămâni. O nebunie! O avalanșă de stări și sentimente noi, de care nici nu știam că există prin mine! Fiecare zi este o provocare pentru că habar nu am ce mă așteaptă: uneori e pace și liniște, alteori este haosul pe pământ.

Nașterea

Să o iau de la început. Momentul nașterii nu a fost chiar cel pe care mi l-am imaginat. Deși mă pregătisem intens pentru o naștere naturală și frumoasă, bebe a fost mai încăpățânat (la propriu). După vreo 2 alarme false în care am ajuns la urgență pentru monitorizare, am așteptat cuminte ca medicul meu să se întoarcă din concediu. Cei de la urgențe ar fi vrut să „mă nască”  în ambele vizite însă nu am vrut.   Știam că medicul care îmi urmărise sarcina mi-a spus să îl așteptăm pe bebe să vină atunci când este el pregătit. Așa ca am exclus orice „programare”.  Când medicul a revenit în oraș, cred că mi-am făcut vreo 3 programări într-o săptămână. De emoții că nu o să îl prind.

A fost cel mai tare medic pe care îl puteam alege, un „rockstar” așa cum îi spune toată lumea pe net. Super chill, liniștit, răbdător și ematic, m-a făcut să am super încredere în mine, în bebe și în faptul că totul se va termina frumos. Ne-am obișnuit în 3-4 luni cu stilul lui atât de „ok”. Îmi repeta la fiecare întâlnire că totul este bine, toate stările sunt absolut normale, nu am nevoie de 100 de ecografii sau nu știu ce vitamine și analize. Ne vedeam cam o dată la 6-7 săptămâni la o discuție prietenească despre..ce am mai făcut! Bineînțeles, nu mi-aș fi închipuit nașterea fără el! D-asta l-am așteptat cu sufletul la gură până în săptămâna 39.  Am reușit să îmi găsesc o programare la sfârșitul programului lui, pe la 20.00 la Medicover Băneasa. Am făcut o ecografie așa rapidă să vedem „situația”. Bebe era în continuare cu capul în sus și cu cordonul ombilical în jurul gâtului. În rest, totul ok, bebe bine, colul închis. Mi-a plăcut că m-a întrebat ce vreau să fac în situația asta. Nu mi-a programat automat operația. Mi-a recomandat să îl așteptăm pe bebe și să ne mai vedem peste o săptămână.  Dar să am în vedere o naștere prin cezariană „la cald”. (nu programată).

Am plecat spre casă ușor dezamăgită însă cu o mică speranță că poate bebe se va întoarce în travaliu. În mașină am început să am niște contracții, ne-experimentate până atunci. Nu le-am dat așa mare importanță. Am intrat în Mega, din nou niște contracții puternice. Știu că m-am sprijinit de un raft la moment dat, apoi l-am așteptat în mașină pe Lucian. Când am ajuns acasă, ne-am gândit că ar fi bine o plimbare scurtă pe afară. Era așa plăcut. Lucian chiar mi-a zis: cum ar fi să naști. Am zis, neah. O să treacă! Seara a continuat cu băi calde, masaje și NoSpa…în ideea că nu am cum să nasc. Doar veneam de la doctor, totul părea în regulă. Încă. Până la 2.00 dimineața am ținut-o tot așa. Apoi o sângerare m-a pus pe gânduri și am fugit la Sanador. Evident acolo toată lumea panicată, abia m-au lăsat să merg la toaletă de teamă că voi naște. După un control pe repede înainte, au decis că sunt o „urgență”. Repede, internare, sună-l pe doctor, cheamă anestezitul, programează sala de nașteri.  Nu mai înțelegeam nimic. Eu eram ok, cu contracții dar le puteam gestiona. Au început să mă pregătească, l-au sunat pe medicul meu de vreo 2 ori, știind probabil că el este foarte calm și „ne-grăbit”. Mi-aduc aminte și acum fața lui de la 4 dimineața cu cearcăne cât casa, un zâmbet așa obosit și un „N-am zis aseară că ne vedem peste o săptămână?”.Glumea, evident. Deși mie parcă îmi venea să îi zic să mai doarmă o oră, că eu mai rezist!  De aici, totul a decurs procedural. Operația a fost rapidă, bebe sănătos, mi l-au pus ușor pe piept și l-am pupat chiar imediat după ce l-a scos. O mogâldeață mică, speriată și tare cuminte. Și atât de frumos! Mi s-a părut cel mai frumos bebeluș! Cu fața albă și curată. Cu o piele atât de fină și de dulce. Primul moment priceless! Chiar nu mă așteptam să am un bebeluș atât de frumos! Știam că la naștere sunt mai roșiatici și mai..extratereștii. Al meu a fost perfect de la început!

Până aici totul a fost minunat. Cel mai mare merit l-a avut medicul. Starea de încredere în mine și în corpul meu, echilibrul și siguranța pe care mi le-a dat, mi-au rămas și după naștere. Aș mai naște de 100 de ori doar de dragul lui! Cel mai tare ginecolog ever!

Apoi au urmat câteva zile grele: recuperarea dificilă și dureroasă, alăptarea incorecta care mi-a provocat alte dureri insuportabile. Simțeam că nu ma pot mișca. Si pe deasupra un cocktail de hormoni și de stări atât de complicate! Nu am avut timp să procesez nașterea prin cezariană, nu mă pregătisem deloc pentru ce urma, pentru că totul s-a întâmplat foarte repede. Nici nu știam ce înseamnă o operație de cezariană. Însa, fericirea de a-mi ține in brate bebelusul compensa orice durere și m-a încurajat să rezist. Ce-i drept, timpul chiar le vindecă pe toate. Cu fiecare zi ce trecea, eram din ce în ce mai bine. Iar în spital era perfect. Toate serviciile la un buton distanță, încă nu începusem să simt vreo „povară”. După prima lună pot spune că mi-am revenit…aproape 70%.

Prima lună acasă cu Amza

Prima lună a fost imprevizibilă. Primele zile au fost efectiv de acomodare, nu îmi găseam locul. Și nu știam ce să fac toată ziua cu el. Apoi am inceput sa învățăm rutina cu somnul, alăptatul, baița, plimbările pe afară. Nu, nu este grea, este super grea adaptarea la ritmul asta de viața. Dar îmi dau timp și înteleg că și pentru el această adaptare este și mai grea Și durează mai mult decât prima lună. Asa că înccerc sa îi ușurez pe cât se poate acest „al 4-lea trimestru”.

Trebuie să notez însă prima zi acasă. Am reușit să îl adorm repede, am făcut un duș lung și m-am aruncat în pat, în brațele lui Lucian. A fost un moment zen, de liniște, am reușit să ne adunăm în câteva momente și să ne pregătim pentru ce urma.

Da, nopțile sunt lungi. Uneori. Dar m-am obișuit. Nu am avut încă nicio noapte albă. Bebe doarme. Uneori mai greu, alteori mai ușor. Și eu pe lângă el. Da, este obositor. Ritmul și noul stil de viață. Obositor și monoton. Mai ies din rutină atunci când ies la plimbare cu el și îmi întâlnesc vecinele din cartier cu bebeluși. Și atunci când ne vedem cu prietenii. Nu mă simt confortabil să nu ies din casă așa că am profitat de orice ocazie de a ieși în oraș sau la cumpărături.

Deși eu sunt dornică să părăsesc locuința, lui Amza nu prea îi place să îl scot din rutină. Devine agitat și nervos uneori. Alteori adoarme! Partea bună este că am început să valorific mult mai bine timpul! Nici nu aveam habar câte lucruri poți face într-o oră, atunci când bebelușul doarme. Și am început să apreciez mai mult prietenii pe care îî am! Am reușit în prima lună să ne vedem cu foarte mulți prieteni sau măcar să vorbim! Contează enorm pentru psihicul meu. Și m-a ajutat să trec mai ușor peste perioada aceasta dificilă.

Așteptări versus realitate? Am încercat să nu am așteptări foarte mari. Toată lumea mă întreba înainte dacă sunt pregătită. Nu. Nu cred că aveam cu ce să mă pregătesc. La început a fost un șoc. Am simțit că toată viața mi s-a dat peste cap. Știam că bebe va depinde non stop de bine însă nu știam cum o să se simtă asta. M-am bazat că va fi și Lucian în preajmă, cel puțin la început însă programul lui a fost dat brusc peste cap din cauza unor probleme. M-am trezit aproape singură, cu un bebeluș 24/24, aproape 7 zile din 7.  Noroc cu mama care a mai venit să îmi gătească sau mi-a mai trimis de mâncare! Acum, după 6 săptămâni am început să mai și gătesc din când în când! Ba chiar am făcut și prăjituri! Se poate, deci, cu puțin antrenament! De altfel, cred că partea cu mâncarea a fost cea mai mare provocare în prima lună! Pentru că alăptez îmi este încontinuu foame! Dacă cineva vrea să vină în vizită, e musai să îmi aducă de mâncare!  Nu doar pentru că îmi este foame, ci și pentru că nu am prea mult timp să gătesc! În cartier deja avem un fel de „food-sharing” între mămici. Schimbăm oale și farfurii între noi, un mare avantaj al traiului într-un cartier închis!

Deja ne pregătim de botez și mi se pare că Amza a crescut mult. Are fălcuțe, are pulpițe, este rotunjor și parcă știe cine suntem și ne urmărește atent! Vrem să îi organizăm o petrecere drăguță și neconvențională, așa că i-am invitat pe toți să vină în blugi! Încă nu ne-am hotărât dacă îi vom mai pune un nume. Mai avem la dispoziție 2 săptămâni!

A, deja am avut 2 momente amuzante legate de numele lui, pe care trebuie să le notez.

Primul la ecografia de șold, medicul ne-a întrebat numele. „Amza Ceauș” am zis. Medicul s-a uitat ciudat spre noi: „Și prenumele?”.

Al doilea, a fost cu un băiețel al vecinilor, Filip. L-a întrebat pe Lucian dacă avem fetiță sau băiețel. Și apoi care este numele lui. Reacția copilului a fost: „Păi dacă este băiețel de ce nu îl cheamă Amz?”

Alte chestii din prima lună

În prima zi acasă, Lucian a încercat să îi taie unghiile de vrăjitor pentru că se zgâria pe față. I-a tăiat bontul degetului și a sângerat o grămadă. Am stricat copilul din prima zi!

Am folosit de la început baby phone-ul. La cel mai mic scâncet săream din pat și eu și Lucian. Până ne-am dat seama că sunt absolut normale zgomotele lui.

Camera lui cu dinozauri a fost inaugurată rapid de bebe cu un pipi pe perete.

Tot în primele zile, ne-am dat seama că nu știm să înfășăm copilul. Am găsit un sistem de înfășare. De fapt, ne-am dat seama că nu prea cumpărasem chestiile cu adevărat utile pentru bebe. Lucian a făcut excursii la Bebe Tei timp de vreo săptămână.

Am descoperit aplicațiile cu sunete albe. Foenul adevărat rămâne sfânt în crizele de plâns!

Încă ne chinuim să îi ținem suzeta…care pare că îl liniștește uneori. Dar îi cade din guriță.

Au apărut colicii. În fiecare dimineață, de la ora 5.15.

Nu am deschis Netflix-ul.

Ah, și să mai notez ceva: prima ieșire a lui Amza mai lungă a fost în parcul Carol cu Maria! Și am stat chiar și la o terasă!

Cam atât din #viațăcubabyAmza până la 6 săptămâni. Abia aștept să îi citesc articolul asta când va crește!